Categorie: 
– Reacția cercetătorului român Cezar Giosan, profesor de psihologie la Berkeley College – New York, revenit în țară și țepuit de babuinii guvernamentali –
Cezar Giosan, Professor of Psychology, Berkeley College, New York
Ecaterina Andronescu împreună cu politrucii Remus Pricopie, ministrul Educației, și Mihnea Costoiu, ministrul Cercetării – un individ care nu are nici măcar doctoratul! – au decis tăierea finanțării unor proiecte de cercetare, acordate în urma evaluării lor de către experți internationali, cu până la 55%, contractele fiind în derulare de doi ani de zile.
Ecaterina Andronescu alături de protejatul ei, Mihnea Costoiu (foto: Răzvan Chiriță, Mediafax)
Lansate în timpul guvernării anterioare, decizia de finanțare a granturilor cu evaluatori străini a permis revenirea în țară a multor tineri cercetători români de mare valoare. Androneasca împreună cu politrucii ei din guvernul Ponta au distrus așadar, printr-o singură decizie, idei, proiecte, speranțe, relații interpersonale la cel mai înalt nivel din mediul academic al unor tineri români care sperau că revenirea lor în România va avea un efect benefic pentru țară.
Motivul invocat de protejații Ecaterinei Andronescu a fost austeritatea, deci lipsa de fonduri. Numai că există informații publice conform cărora politrucii Pricopie și Costoiu se pregatesc sa lanseze alte proiecte de cercetare fără a mai folosi însă evaluatori străini, deci se va face o ”salată” evaluatoare autohtonă bazată pe pile, relații și spagă, elemete definitorii ale sentimentului românesc al babuinilor care au venit la putere în 1946 și au uitat să mai plece.
Culmea, Ecaterina Andronescu a avut un proiect de cercetare depus în 2011,
Remus Pricopie, Mihnea Costoiu, Dan Berindei si Ioan Aurel Pop (foto: Florin Eşanu / Epoch Times).
proiect care i-a fost respins la finanțare încă din stadiul incipient. deci are motive personale serioase să aranjeze pe plan intern cine și pentru ce proiect va fi finanțat.
Probabil că teama de revenirea acasă a intelectualilor români care fac cinste țării în cadrul universităților de prestigiu ale lumii, este un pericol major pentru cei care încearcă să mențină România sub controlul mediocrității la cel mai înalt nivel.
Iată, mai jos, ce înseamnă pentru un tânăr cercetător român, Cezar Giosan, revenit în țară cu speranța că România a ieșit din epoca babuinilor care au controlat-o decenii de-a rândul, decizia politrucilor conduși de niște plagiatori.
Eu, cel puțin, sunt sigur că fiul meu, student în penultimul an la una dintre cele mai prestigioase universități ale lumii (Imperial College London) nu va reveni acasă câtă vreme babuini de teapa unor Pricopie, Costoiu sau Andronescu vor controla cercetarea românească. Prefer să sfîrșesc singur, dar cu babuinii de gât, decât vegheat de fiul meu care ar fi obligat să se lase condus de impostori aleși, democratic, de o majoritate cu un IQ situat la nivelul genunchiului de broască.
Dan BADEA
Urmează textul tânărului cercetător român țepuit de politrucii lui Ponta, după ce a revenit, cu naivitate, într-o țară asediată de corupție, hoție și prostie:
27 Aprilie, 2013
Scrisoare deschisa catre D-nii Victor Ponta, Prim-ministru si Mihnea Costoiu, Ministrul Cercetarii
Cezar Giosan, Professor of Psychology, Berkeley College, New York
La inceput a fost Daniel David, una din cele mai importante figuri in psihologia romaneasca actuala. Auzisem de el cu cativa ani in urma, pe cand lucram la Cornell University, dar, locuind in America de un deceniu si jumatate, eram atat de indepartat de ce se intampla in tara in acest domeniu incat nu am dat mare atentie numelui. Apoi l-am intalnit in persoana la New York, si, incetul cu incetul, am inteles ca, in cativa ani mutase, practic, muntii din loc la Cluj. “Uite ce curaj!” mi-am zis atunci. “Avea posibilitatea sa ramana in mediul universitar in America dupa postdoctoratul de la Mount Sinai Hospital de la New York si, totusi, s-a intors in tara.”
In momentul acela inca nu ma gandeam serios sa ma intorc si eu – viata academica in America este confortabila si nu aveam de gand s-o schimb repede.
Apoi a fost Dragos Ciuparu. L-am intalnit la o masa rotunda cu cercetatori romani de pe coasta de est a Americii, organizata de Consulatul Romaniei la New York. Se intorsese in Romania si servea functia de presedinte ANCS, dupa ani de zile de lucrat la Yale University.
Atunci a fost momentul in care am inceput sa ma gandesc mai atent la o revenire in Romania. Acesti oameni, de o verticalitate morala absoluta si de un calibru intelectual de exceptie, facusera deja ceea ce eu doar contemplasem ani de zile, dar nu avusesem niciodata curajul sa fac: sa renunte la confortul de a lucra in academia in cea mai dezvoltata tara din lume pentru a se intoarce la obarsie, sa se lupte cu sistemul, sa schimbe status-quo-ul si sa faca lucrurile sa mearga mai bine. Ei erau exemplele vii de care aveam nevoie.
Apoi am aflat de granturi. Pot sa spun ca prima data cand am citit conditiile de evaluare si de aplicare pentru granturi de cercetare am ramas nauc. “Evaluatori externi ai aplicatiilor?! Adica fara pile, fara favoruri, fara mita?! Conditii de eligibilitate atat de bine puse la punct, incat elimina nepotismul?! Asta nu e posibil in Romania!” imi tot ziceam. Imi amintesc ca citisem instructiunile de cateva ori, fara sa cred in totalitate in transparenta si obiectivitatea procesului de selectie.
Asta pentru ca stiam cum era Romania cand am lasat-o, cu ani in urma, pentru a pleca in America sa-mi urmez un doctorat.
Aveam o idee de proiect la care ma gandisem de mult timp. Veneam cu o experienta lunga de profesor si cercetator la o universitate Ivy League – Cornell -, ani petrecuti intr-un department de psihiatrie care era cotat in primele cinci din America. Si gasisem un mecanism solid de finantare a ideii in cel mai improbabil loc din lume pentru a gasi asa ceva: Romania, tara mea de bastina! Iar acest mecanism parea batut in cuie.
Era ca un mariaj facut in rai.
Mi-am luat inima in dinti, am aplicat si am castigat, cu unul din cele mai mari punctaje.
Momentul cand am aflat ca am castigat grantul a fost pivotal. Atunci mi-am spus ca, in tara, daca esti competent si depui efortul cuvenit, poti sa traiesti in mediul academic fara sacrificii materiale severe. Poti sa faci cercetare de nivel inalt si esti compensat pentru asta. Lucrurile sunt obiective si transparente si nu mai trebuie sa fii ca un fel de “artist infometat” ca sa faci acum stiinta.
Romania, cu alte cuvinte, se schimbase in bine.
Deja imi faceam planuri ca in cativa ani sa aplic la alte granturi si astfel sa ma reintorc definitiv in tara. Ma si vedeam lucrand intr-un centru universitar major, ca Bucuresti sau Cluj, continuand sa fac cercetarile pe care le fac acum in America. Vedeam o posibilitate reala ca sa-mi realizez dorinta de a reveni in Romania, dorinta pe care o descrisesem mai demult pe multe pagini in romanul meu autobiografic “Sapte ani de America” care, in esenta, este un strigat de dor de matca.
La grantul pe care il obtinusem incepusem sa lucrez cu echipa in ritm alert si realizam ca productivitatea grupului pe care il angajasem – doctoranzi sau cadre didactice la Babes-Bolyai, pe care i-as recomanda oricand pentru pozitii universitare oriunde in lume – este mai mare decat media cu care eram obisnuit la Cornell University! Outputul stiintific si efervescenta erau extraordinare: in primul an terminaseram de scris un manual de interventie noua pentru depresie, publicasem deja un articol intr-o revista internationala de psihologie (AJP), lucram la inca trei publicatii, si fuseseram acceptati la numeroase conferinte stiintifice internationale. Toate astea pe langa munca de rutina de a evalua si a trata pacienti care ocupa majoritatea timpului.
Incepusem sa vorbesc cu prieteni si colegi de-ai mei, si romani si americani, de la universitati din America, explicandu-le mecanismele granturilor in Romania si convingandu-i sa aplice si ei.
In naivitatea mea, ma gandeam ca, in cativa ani, efortul cumulat al studiilor mele si ale altora cu care as fi lucrat prin aceste mecanisme ar putea genera poate chiar o publicatie in revista Nature.
Da, in naivitatea mea.
Spun “naivitate”, pentru ca am crezut poate prea mult in asta. “Wishful thinking” se cheama in engleza. In America exista o zicala de genul “Daca e prea frumos ca sa fie adevarat, atunci probabil ca nu e adevarat”.
Si, intr-adevar, zicala s-a confirmat, prin primirea recenta a acelui comunicat, pe care l-au primit toti directorii de proiecte similare, prin care se anunta taierea bugetului cu 55%.
La inceput am crezut ca e o gluma, sau ca e ceva temporar, care se va rectifica in curand. Eram obisnuit cu intarzieri si le luam ca atare. Apoi, dupa ce am citit presa, am inteles ca, deodata, nu mai aveam bani sa platesc nici macar salariile membrilor echipei.
Reacția cercetătorilor români la decizia aberantă a politrucilor din guvernul Ponta (ziare.com)
Subit, proiectul la care lucrasem cu atata pasiune pana atunci era aruncat in aer. M-am panicat, intrucat nu aveam cum sa ma incadrez in noua suma, ridicol de mica fata de cea initiala, sub nicio forma. Simteam ca studiul fusese condamnat la moarte in cel mai arbitrar mod posibil.
Am incercat solutii sa ma reincadrez in noul buget. Am umblat la salarii. Prima data la al meu. L-am redus la zero, apoi, pentru ca am aflat ca asta era ilegal, mi l-am ridicat la minimul pe economie. Mi-am zis ca sunt gata sa depun munca voluntara, dar studiul, fiind la mijloc, trebuie sa il termin cumva. Din fericire, America in genere recompenseaza bine doctoratele, astfel incat voluntariatul auto-impus in acest proiect nu ma afecteaza. Altii, insa, poate nu sunt in situatia mea.
Apoi a trebuit sa umblu la salariile membrilor echipei. Dupa ce am tras linia finala, reducerea a fost drastica: 40% sau 100%. Cu alte cuvinte, in termeni practici, cer catorva membri sa lucreze absolut pe gratis iar celorlalti sa lucreze pentru jumatate din banii promisi initial. Ca si cum nu ar fi fost destul, unii membri carora le cer sa lucreze acum pe gratis sunt experti in domeniu, somitati in materie, profesori la universitati americane care nu au idee despre cum merg lucrurile in Romania, carora le cer din cand in cand sfatul sau opinia. Nu am sa mai am curajul in viitor sa apelez la ei, in conditiile in care nu pot sa imi tin promisiunile. Imi va fi rusine sa le cer consultanta in alte granturi. Din punctul acesta de vedere, decizia de micsorare a bugetului o iau si la modul personal, intrucat imi afecteaza in mod direct relatiile profesionale.
Nu stiu daca voi fi in stare sa termin proiectul in aceste conditii. Imi dau silinta la modul cel mai cinstit, dar nu am cum sa anticipez viitorul in directia asta. Nu stiu cat de motivati vor mai fi oamenii mei sa depuna efortul substantial cerut de asa un studiu. Nu stiu daca nu vor accepta prima oferta de job sau prima oferta de plecare in strainatate. Si nu-i condamn. Si eu as face la fel, pentru ca e in natura umana sa ne protejam pe noi insine prima data si doar apoi sa depunem pentru altii eforturi necompensate corespunzator.
Pot sa anticipez, insa, altceva. Acest eveniment, numit eufemistic „redimensionare de buget”, mi-a spulberat orice dorinta de a ma reintoarce permanent in Romania. N-as putea trai intr-un mediu academic imprevizibil oricat de tare ar mocni in mine dorul de tara, si-i admir cu atat mai mult pe cei care reusesc asta.
Nu inteleg dedesubturile politice sau interesele care au dus la aceasta decizie, si nici nu ma intereseaza.
Ce pot sa spun este ca, printr-o miscare de condei, cineva, undeva, mi-a naruit definitiv un vis pe care il aveam de mai bine de un deceniu si care se apropiase foarte mult de infaptuire.
Cezar Giosan, Ph.D.
Professor of Psychology, Berkeley College, New York
Researcher, Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca
Cezar Giosan a plecat in America in 1998 pentru a-si urma doctoratul in psihologie. A lucrat in cadrul departamentului de psihiatrie la Weill-Medical College of Cornell University intre 2003-2010, iar actualmente este profesor de psihologie la School of Liberal Arts, Berkeley College, New York si profesor adjunct de psihologie la City University of New York. Este de asemenea cercetator la Babes-Bolyai University. Profilul lui complet se gaseste la www.giosan.com.
Site-ul care a publicat Scrisoarea deschisă a profesorului Cezar Giosan
(Text preluat de pe site-ul http://conectii.ro al Comunității Românești din New York).