Ruski carnaval (Vasile Dancu)

Vasile Dâncu a publicat ieri, pe blogul său, o analiză care mi-a atras atât de tare atenţia încât mi-am permis s-o preiau fără să cer voie. E primul PSD-ist din ţara asta care, chiar şi numai prin acest text, a câştigat respectul meu. 
Felicitări domnule Dâncu!

Pentru revoluţii trebuie bărbaţi; cu pensionarii se fac serate

Unul dintre cele mai triste bancuri pe care le ştiu de dinainte de 1989 este o urmare, probabil, a Primăverii de la Praga. Se zice că un praghez se uita uimit cum, pe un bulevard al capitalei Cehiei, înainta, într-o duminică, la amiază, un tanc american, cu steaguri şi steguleţe ale SUA. Se freacă omul la ochi, dar imaginea ramâne, mai mult, apare un alt tanc cu steaguri americane şi soldaţi gălăgioşi, care strigau „Freedom, Freedom!”. Omul se apropie temător de tancuri, apoi prinde curaj si strigă cu vocea gâtuită: „Americans?”, „Freedom?” Dar unul dintre soldaţi îi răspunde râzând şi suflând dintr-o trompetă de hârtie: „Niet, ruski carnaval!”
Un banc despre cum îşi bate istoria joc de noi câteodată, despre cum rânduieşte Dumnezeu modul în care ne cheltuim sparanţele sau visele. Îmi aduc aminte acest banc în situaţii de deznădejde sau atunci când văd oameni care nu au simţul istoriei si visează la cai verzi pe pereţi.

După ce Preşedintele Băsescu a făcut anuţurile cele născătoare de isterie naţională, i-am văzut pe unii politicieni din opoziţie sclipindu-le ochii la ideea că poate o mişcare de masă ar putea să-i ajute să realizeze ceea ce n-au reuşit prin alegeri. Nu ştiu, însă, dacă cineva a trimis înadins manifestanţi, în afara sindicatelor, care chiar acest rol îl au. Jurnaliştii de pe platforma Vox publica erau cât pe ce să devină disidenţi pentru că au pus în lumină o piesă BUG Mafia. E drept, nu cea mai bună piesă a lor, dar a fost de ajuns ca jurnaliştii să fie înjuraţi pe ”o parte” a forumurilor, pentru versurile din „Amintire cu haiduci”, luate ca motto de cei de la BUG Mafia.

Am auzit de mai multe ori cuvântul Revoluţie, spus zilele astea, pronunţat cu speranţă sau teamă de viitor, dar am înţeles că unii sperau de fapt la o răscoală.
Preşedintele a ieşit şi a făcut un apel la responsabilitate, i-a avertizat pe unii să nu se joace cu focul, să nu deschidă spirala violenţei. Probabil, Preşedintele României asta ar trebui să facă, iar în logica (era să scriu ilogica) politică de la noi, opoziţia se simte îndreptăţită să dorească puterea, indiferent de consecinţe; dar haideţi să fim realişti!

Cine să facă revoluţie, cu ce resurse, de unde curajul ieşirii şi înfruntării ordinii constituţionale?

Pentru o revoluţie (cât o fi ea de ipotetică) este nevoie de bărbaţi şi de asociere în scop … revoluţionar, ca să parodiez un termen juridic. Nu mai vorbim de program, asta este doar o chestiune de politologie.

Sunt atent, în ultimii ani, la contribuţia barbaţilor şi a femeilor. Bărbaţii nu mai aduc în sport medalii semnificative României, au rămas doar femeile să urce tricolorul pe catargele campionatelor mondiale sau olimpiadelor. Barbaţii nostri nu au fost în stare de disidenţă (cu mici excepţii), cel mai reprezentativ disident fiind Doina Cornea. În 1989, copiii şi adolescenţii au umplut morga şi cimitirele, nu bărbaţii noştri falnici. Anonimatul tinerilor a creat entuziasmul celor care au strigat “Vom muri şi vom fi liberi!”, nu voinţa unor bărbaţi urcaţi pe baricade. Tinerii au fost şi în Piaţa Universităţii, iar marii bărbaţi politici i-au chemat pe mineri să-i bată pe cei care vroiau democraţie. Mulţi politicieni s-au ascuns în braţele lui Ion Iliescu care avea voturile amărâţilor sau ale săracilor. În 1990, bărbaţii conducători ai României nu au schiţat niciun gest de unire faţă de Basarabia şi Bucovina, de frica ruşilor.

Îmi aduc aminte momente penibile (pe care încerc să le uit) din cariera mea politică: când aveam vreun dialog contradictoriu cu Ion Iliescu (pe care mulţi îl injurau doar pe la colţuri), telefonul nu îmi mai suna două zile; cu excepţia lui Ioan Rus, greii partidului mă încurajau doar discret să vorbesc despre o modernizare de care vroiau să beneficieze, dar fără costuri. ”Fără muncă şi fără jertfă”, cum spune Mihai Eminescu.

Zeci de mii de bărbaţi români au rămas acasă cu copii, iar soţiile lor sunt menajere în Italia sau în Spania; bărbaţii mahalalelor noastre îşi trimit femeile la ”produs”. Fără supărare, cine să facă o revoluţie?
Cine să se asocieze în scop revoluţionar? Al nostru general Voicu, care s-a opus ordinii (prin şmecherii de culise, ce-i drept) plânge şi invocă familia şi parinţii bătrâni, atunci când i se arată cătuşele, marele capitalist Dinu Patriciu a plâns şi el la ieşirea de la arest. În campanii electorale, cei care-l critică la televizor pe cel care ocupă scaunul de dictator, dau repede telefon să se scuze şi întreabă pe la consilieri dacă nu s-a supărat.

Cine i-a făcut opoziţie lui Adrian Năstase, în afara lui Traian Băsescu? Nimeni, plângerea penală pentru casa din Zambaccian a semnat-o Mona Muscă, nu de vreunul din bărbaţii liberali sau pedişti. Apoi, ca să fie totul curat, Mona Muscă a fost scoasă din politică, drept marele informator al vechiului regim.

Cine i-a făcut opoziţie serioasă lui Tăriceanu, care conducea cu 19% şi arunca cu bani în toate părţile? Opoziţie doar din gură, fără date, fără fapte, fără cifre.
Dar opoziţia la Guvernul Boc sau la Băsescu? Este centrată pe comentariu de televizor şi înjurături la Boc. Nu vezi analize, nici dezvăluiri despre reţelele de corupţie. Marii bărbaţi se multumesc să le spună pe la colţuri, la Select, printre microfoane, sau la Casa di David, printre paparazzi.

Haideţi să luăm cazul de faţă, cu revoluţia bieţilor noştri pensionari. Au fost trimişi în stradă, iar unuia dintre ei, cineva, vreun bărbat politic, i-a pus în plasa goală cu care mergea la cumpărături o sticlă de benzină. Bărbaţii români se ascund după bieţii pensionari, trimişi să leşine în stradă şi să impresioneze prin asta.
La modul în care se guvernează în ultimii ani, ar fi trebuit să trecem prin cîteva răscoale, insurecţii, revoluţii sau războaie, dacă am urma logica asta revoluţionară care a înmugurit în mintea unora . Dar la noi a fost bine, au crescut salariile şi pensile, numărul funcţionarilor de la stat, iar naţiunea română s-a angrenat în proiectul căutării Elodiei.

În România, bărbaţii au fost înjunghiaţi pe la spate sau declaraţi nebuni. Politicienii români folosesc deja de câteva decenii copiii, tinerii sau pensionarii pe post de scuturi umane. O asemenea ţară se pregăteşte pentru revoluţie, credeţi dvs., Domnule Preşedinte?

Vasile Dâncu

(Text preluat de pe http://vasiledancu.blogspot.com)