Petru Bogatu: Războiul secret ruso-român

Petru Bogatu  (foto: jurnal.md)

Scandalul de spionaj izbucnit la Moscova în urma arestării şi expulzării diplomatului Gabriel Grecu arată o dată în plus că Rusia are împotriva României un dinte la fel de mare ca împotriva Poloniei, considerată adversarul ei de serviciu. Totodată, dintre toate războaiele invizibile pe care le poartă astăzi Kremlinul în fostul bloc sovietic, cel împotriva Bucureştiului pare să fie pentru moment prioritar.

De ce Rusia caută pricină

Reţinerea „în flagrant delict”, mediatizarea ostentativă şi răutăcioasă a incidentului, protestul zgomotos al Ministerului rus de Externe sunt semne ale unui spectacol aţâţător, montat cu rea-voinţă de ruşi pentru a face cât mai mult tam-tam posibil şi a tensiona până la paroxism relaţiile cu românii. Este limpede că cei dintâi le caută celor din urmă nod în papură. De unde şi până unde această încrâncenare isterică a Moscovei contra Bucureştiului?

În mass-media din R. Moldova şi cea de peste hotare s-au avansat mai multe ipoteze în legătură cu scandalul de spionaj, iscat între Rusia şi România. Unii consideră că de vină este scutul american antirachetă pe care Bucureştiul a acceptat să-l găzduiască. Alţii afirmă că mărul discordiei este, cu precădere, Republica Moldova. Kremlinul pare să fie exasperat de consolidarea vertiginoasă a poziţiilor României între Prut şi Nistru. Până la un punct, ambele supoziţii sunt plauzibile.

Totuşi, niciuna din cele două explicaţii nu este completă şi nu epuizează tema. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Atitudinea negativă şi irascibilă a Moscovei faţă Bucureşti, pe lângă motivaţiile politice de moment, are şi un puternic substrat istoric, filozofic şi psihologic.

Între atlantism şi proiectul „Eurasia”

Mai întâi de toate, trebuie spus că asistăm la un război secret ruso-român. Acesta, desigur, încă nu-i fierbinte. Nu-i unul clasic. El se desfăşoară pe frontul invizibil al serviciilor speciale, secundat de oculte sau deschise confruntări diplomatice, psihologice şi informaţionale.

Zona de război este extinsă nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Relaţiile dintre cele două ţări au fost întotdeauna proaste de la unirea principatelor încoace. Lucrurile nu s-au schimbat nici măcar după instaurarea comuniştilor la putere în România. Ruşii nu au avut încredere în Dej, iar în Ceauşescu nici atât.

Cauzele antipatiei ruşilor faţă de români sunt multiple. Cel mai bine le rezumă cunoscutul profesor Aleksandre Dughin, autorul proiectului „Eurasia” şi un apropiat al premierului rus Vladimir Putin. În două articole recente – „Geopolitica României” şi „Ce vrem noi de la Moldova?” – acesta recunoaşte mai întâi că românii şi moldovenii din stânga Prutului constituie o etnie şi o singură naţiune. Mai apoi, arată că Rusia are nevoie şi de întreaga Românie, şi de spaţiul dintre Prut şi Nistru pentru a-şi promova interesele vitale la Marea Neagră şi în sudul Europei. Aşa a fost, scrie el, două sute de ani în urmă şi de atunci nu s-a schimbat nimic.

Moscova, precizează Dughin, ar fi de acord chiar ca Basarabia să se reunească în sfârşit cu România, dar cu o condiţie: aceasta din urmă să se desprindă de UE şi NATO şi să adere la proiectul „Eurasia” sub comanda Rusiei. Cu alte cuvinte, România trebuie să renunţe la ceea ce ideologul lui Putin numeşte atlantism şi europenism în favoarea panslavismului.

Un obstacol în calea planurilor geopolitice ale Kremlinului

Nu este vorba doar de o teoretizare fără vreo legătură cu realitatea, ci de actuala filozofie politică a oficialităţilor ruse care le obligă să se cramponeze cu îndârjire de Republica Moldova, să împiedice desprinderea ei de pe orbita Moscovei, să se opună cu înverşunare tentativelor Bucureştiului de a-şi creşte influenţa în Basarabia. Ca şi în cazul Poloniei slave, care, prin fronda ei faţă de Rusia, periclitează conceptul panslavist, România ortodoxă, prin înregimentarea sa în tabăra occidentală, atentează la fundamentele pravoslavnice ale proiectului „Eurasia”.

În Europa Centrală şi de Est, Bucureştiul este la ora actuală cel mai mare os în gât pentru Kremlin. Aderarea sa la NATO şi UE a dat peste cap planurile Rusiei pentru sudul continentului, a diminuat influenţa ei în Bulgaria, Grecia şi Serbia, alte state ale fostei Iugoslavii. Oricum ai da, România este un obstacol de netrecut în calea strategiilor geopolitice ale Moscovei.

Lucrurile s-au complicat în urma faptului că Bucureştiul nu a făcut act de prezenţă în comunitatea euroatlantică, ci s-a ambiţionat să joace un rol semnificativ la Marea Neagră şi, în acelaşi timp, să recupereze Basarabia prin europenizarea acesteia şi integrarea ei viitoare în UE. Mai mult, România a înfruntat deschis Moscova, punându-se de-a curmezişul proiectelor sale. În 1999, de exemplu, a dejucat planurile Kremlinului în Kosovo, împiedicând survolarea spaţiului său aerian de avioanele militare ruse, care se îndreptau spre fosta Iugoslavie.

Ulterior, România a găzduit bazele militare americane şi a acceptat instalarea scutului antirachetă. Concomitent, SRI a înfruntat spionajul rusesc, şubrezindu-i enorm poziţiile în Balcani. După cum sugera recent directorul SRI, George Maior, serviciile de informaţii ale Moscovei au devenit mult mai active după înfiinţarea bazei militare americane din România. Anul trecut, prin arestarea a doi spioni dubli care furnizau informaţii Moscovei sub acoperirea agenţiilor speciale ucrainene, a fost distrusă practic reţeaua de spionaj a Moscovei de pe flancul sudic al Alianţei Nord-Atlantice.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Deşi Bucureştiul nu a intervenit direct, diplomaţia şi serviciile de inteligenţă române, în colaborare cu partenerii lor occidentali, au împiedicat coloana a cincea rusă şi agenţii de influenţă ai Kremlinului să-şi facă de cap în voie şi să se simtă în largul lor în Republica Moldova. Ca rezultat, competiţia politică de la Chişinău s-a desfăşurat anul trecut în condiţii relativ normale, fapt care s-a soldat cu înfrângerea comuniştilor şi victoria partidelor proeuropene.

În aceste condiţii, ruşii au astăzi senzaţia că au pierdut şi Balcanii, şi spaţiul dintre Prut şi Nistru din cauza României şi de aceea acţionează adesea împotriva ei din impuls, din spirit de contradicţie şi din nevoia viscerală de răzbunare.

Republica Moldova şi chestiunea transnistreană

În fine, într-o lovitură extrem de grea pentru Rusia s-a constituit succesul diplomaţiei de culise a Bucureştiului care a izbutit să atragă de partea sa Germania, alături de SUA, ridicând astfel miza chestiunii transnistrene în special şi a Republicii Moldova în general. Astfel, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută pentru Moscova. Cancelarul Angela Merkel, precum se ştie, i-a propus lui Dmitri Medbedev să-şi retragă trupele şi muniţiile din estul Republicii Moldova în schimbul eliminării vizelor pentru cetăţenii Federaţiei Ruse.

Concomitent, Berlinul lasă să se întrevadă că participarea Occidentului la modernizarea Rusiei depinde de asemenea de soluţionarea diferendului de pe teritoriul Republicii Moldova. Potrivit agenţiei americane de analiză „Stratfor”, problema transnistreană „ar putea încetini procesul de apropiere economică şi energetică dintre Rusia şi UE, dat fiind interesul manifestat recent de Germania pentru tranşarea conflictului îngheţat de la Nistru” .

Acum câteva luni, consilierul preşedintelui Traian Băsescu pentru siguranţa naţională, Iulian Fota, a spus că în viitorul apropiat România va avea de înfruntat adversităţi, fie de natură politică, fie de natură economică. Nu toată lumea este fericită, a menţionat acesta, că „suntem membri ai NATO şi UE, aşa după cum nu toată lumea este de acord cu anumite politici regionale ale noastre”. Cuvintele sale se confirmă. România se află astăzi într-o acută stare de beligeranţă politică, diplomatică şi informaţională cu Rusia.

Scandalul de spionaj, expulzarea diplomatului rus Akopov, reacţia dură şi promptă demonstrează că România ţine la tăvăleală. Cu UE şi NATO în spate, nu se lasă intimidată. Aidoma Poloniei, trebuie să arate că rămâne în picioare şi pe propriile poziţii oricât s-a zborşi Rusia. Aşa va învinge. Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război.

Petru Bogatu, pentru Jurnal de Chişinău